Meseria de părinte

dsc_1475

Înainte de a avea copii, mi se păreau cei mici un fel de bombă cu ceas pe 2 picioare. Nu reușeam să fiu pe aceeași undă cu ei, nu îi înțelegeam, eram cumva din lumi paralele. Așa că la sarcina cu Ecaterina am avut emoții dacă mă voi descurca, dacă voi fi o mamă bună pentru copilul meu. Dar, chiar de când o purtam în pântece am iubit-o din tot sufletul și de când am luat-o în brațe pentru prima dată am căpătat un sentiment de siguranță. Era copilul meu, îl iubeam și în mine am descoperit ACEL instinct matern care m-a ghidat, în mare parte, cum să procedez cu ea.

Ușor, ușor, însă interveneau cei din jur cu diverse sfaturi (bine intenționați, bineînțeles): trebuie să o hrănești la 3 ore, trebuie să o iei în brațe, trebuie să o lași să adoarmă singură, trebuie, trebuie, trebuie… Tot acel sentiment de siguranță pe care l-am simțit în primele zile începea să dispară, iar eu, la fiecare pas, începeam să mă întreb dacă procedez corect sau nu în fiecare mișcare pe care o făceam cu micul omuleț. Iar ceea ce m-a ajutat mult la acest început de drum au fost blogurile mămicilor care își împărtășeau experiențele în mediul virtual. Aha, deci, nu eram singura care se panica la lucrurile ușoare, al cărui copil nu voia să doarmă, să mănânce ce îi găteam, să stea cum vreau eu…. Dar cel mai important, am învățat de la ele că cel mic nu este doar un bebeluș, este un OM, cu același nevoi ca și mine, dar care nu și le poate exprima. Am început să privesc cu alți ochi totul, parcul un văl de pe ochi începea să mi se ridice. După ce m-am mai familiarizat cu anumite teorii de parenting, am început să particip și la unele seminarii – primul a fost gratuit, încă nu aveam curajul să plătesc sume de bani ca să îi aud pe alții cum îmi explică ce să fac în relația cu pruncul meu. Pe al doilea mi l-am făcut cadou mie și soțului la aniversarea căsătoriei. Și așa, încet, cu pași mici, am început să particip la diferite evenimente ce se organizau în oraș, evenimente de la care speram să învăț câte ceva despre mine, ca mamă, despre copilul meu, despre relația noastră (dar am avut grijă tot timpul ca cei care organizau aceste evenimente să fie pe aceeași lungime de undă cu mine în ceea ce privește creșterea copiilor). Nu pot spune că la un astfel de eveniment mi s-a descoperit totul. Ba chiar din contră, totul a fost ca un bulgăre de zăpadă, care din ceva mic, a devenit, cu fiecare carte citită sau participare la seminarii/conferințe, un pic mai mare, și apoi încă un pic mai mare și tot așa mai departe (și nici acum nu este foarte mare, niciodată nu este). Dacă dintr-o prezentare de 2 ore, eu am ieșit de acolo cu una sau două idei constructive, atunci am considerat acel seminar folositor.

Plus că, nu înțeleg de ce este privită cu suspiciune această încercare a unor părinți de a învăța mai multe despre ce spun anumiți experți în legătură cu creșterea copiilor. Dacă în domeniul profesional este indicat să ne perfecționam cu timpul, pentru a fi buni profesioniști, de ce în cea mai importantă meserie pe care o puteam avea ( meseria de părinte ), suntem priviți ciudat că dorim să învățăm mai multe? Da, există acel instinct matern, dar pentru mine nu a fost de ajuns. Acum mă simt mult mai sigură pe mine ca mamă decât la început, am găsit o direcție care mă reprezintă și care mi se pare naturală. Mi-am schimbat, între timp și concepții, însă doar după ce am citit și m-am documentat în legătură cu ele. Ca exemplu: alăptarea prelungită, folosirea pedepselor și a recompenselor cu cel mic, folosirea sfintei pălmuțe, abordarea tantrumelor (și acestea sunt doar câteva care îmi vin acum în minte). Iar aceste teorii nu îți zic să le urmezi mot-a-mot. Ele îți dau niște directive, dar tu, părintele, ești cel care trebuie să le personalizezi, să iei din ele ce se potrivește familiei tale, copilului tău, partenerului tău. Nicăieri nu vei găsi o rețetă prestabilită despre cum să te porți cu copilul, trebuie să o adaptăm la viețile noastre.

Dar cea mai important sfat pe care un părinte ar trebui să îl ia în considerare este un sfat și o poruncă dumnezeiască în același timp: să ne iubim mult. Să ne iubim și să ne iertăm, să ne iubim și să nu cerem de la celălalt nici ceea ce noi nu putem face, să ne iubim și să înțelegem neputințele celui de lângă noi, să ne iubim și să nu îl judecăm pe celălalt că procedează poate altfel decât noi….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s